Bebelusii din gradina

Ex-oraseanul se uita circumspect la dreptunghiul de pamant care trebuie sa suporte prima lui
incercare de a sadi un strat cu legume.
La urma urmei sapatul pamantului poate fi un bun exercitiu fizic, deci n-are cum sa strice chiar daca teoreticele legume nu vor deveni realitate.
Aruncatul semintelor a fost o joaca din care nu te astepti sa castigi.

A mai trecut pe la strat dupa vreo trei-patru zile: cum era de asteptat - nimic! Clar, cum sa rasara legume daca nu stii si n-ai mai facut asa ceva, ies ele asa la oricine? De aia exista facultate de agronomie, e o stiinta intreaga.
Ba iesise ceva, niste capete verzi cu ceafa groasa, se vede si de catre un nestiutor ca-s buruieni: plantele nefolositoare sunt ori tepoase ori cu ceafa lata, ca niste cocalari.

Mai trece ceva vreme, si apar niste atisoare mici verzi; pe unele le mananca gugustiucii: din nou e clar ca s-a dus de rapa tot proiectul.

Unele atisoare rezista si se fac mai maricele, ex-oraseanul se gandeste ca poate ar fi bine sa faca echipa cu ele si sa le ajute, sa le protejeze de cocalarii tupeisti, sa le mai ude cand nu le uda cerul, sa le mai sprijine cu un bat, chestii nestiute dar intuite. Incetisor, fara sa simti, se infiripa o relatie aparent interesata: omul ajuta, planta raspunde, si cand raspunde parca prinzi drag de ea si iti vine sa o ajuti si mai mult, si deodata iti dai seama ca nu mai poate trece o zi fara sa te duci sa vezi ce face, poate are nevoie de ceva, parca... ti-e dor de ea?

Este un sentiment patern. Plantele devin bebelusii tai.
Realizezi ca nu este decat ciclul normal de perpetuare a vietii: omul pune samanta, pamantul (mama Geea) ramane insarcinat: pe urma naste!
Incepi sa cresti bebelusii: ii uzi cu canita la radacina, adica le dai sa suga; le pui un arac alaturi ca sa nu cada adica ii inveti sa mearga; smulgi buruienile de pe langa ele adica ii protejezi de rau iar mai tarziu se fac mari si culegi roadele. Nu e nimic altceva decat maternitate si cine a crescut un copil intelege ca e o munca ce te invata ce e dragostea.

Acum inteleg de ce taranii sunt indragostiti de pamant; acum ii vad pe taranii care pleaca la oras ca pe parintii care isi lasa copiii.
Acum inteleg de ce gradinitele de copii se cheama "gradinite", adica gradini, e acelasi lucru, cel care le-a numit asa a inteles asta cu mult timp inaintea mea.
As face o scoala pentru viitoarele mame: sa invete sa gradinareasca.

Bucuria reintoarcerii in marele oras

Pa masura ce drumul ne apropia de marele oras simteam o bucurie.
Ceea ce era o noutate: de obicei, cand cele cateva simturi imi dadeau de veste ca mai avem putin si intram in marele oras, intelegeam ca trebuie sa-mi ridic acele de pe cap si sa ma indes mai bine in carapace.
De data asta simteam o bucurie ciudata care m-a surprins: ma bucur ca ajungem acolo de unde ne-am dorit atata timp sa plecam ???; apoi am cerut neuronului sa-mi explice de ce acum e altfel.

Inainte, veneam in marele oras ca sa ramanem.
Acum veneam pentru a pleca a doua zi, eram musafiri!

Moartea domnului Zapadescu

A murit sub ochii nostri, nesuportand regimul de temperatura impus de zapaceala globala a vremii ...
Primul simptom a fost caderea nasului. Au urmat celelalte maruntaie.

Aparent nimanui nu i-a pasat, iar gugustiucii au facut ceva pe el ...

Mancare rece

Vanatorul a plecat, nu a fost o zi prea buna, cica "nu prea mai sunt iepuri ..."

Cand am auzit ca trebuie sa particip la jupuirea si transarea iepurelui, "care inca era cald", am crezut ca in mine o sa se revolte simturile, constiinta si fantoma lui Brigitte Bardot.
Insa nu s-a revoltat nimic, si m-am intrebat daca nu cumva am devenit mai nesimtitor decat mi-as fi dorit

N-are rost sa descriu cum a decurs operatiunea sau privelistea, insa tot ce-am simtit a fost ceea ce probabil omul primitiv simtea cand stia ca vor mai avea o masa asigurata, el si ai lui, eu ma gandeam c-o sa facem o mancare rece; probabil faptul de a trai la tara, adica mai aproape si mai in legatura cu natura, te transpune ca trairi undeva mai aproape de simtamintele primare, care pana la urma au asigurat perpetuarea speciei..

Acum insa sunt sigur ca daca as fi vazut nu unul ci zece iepuri impuscati si plini de sange ar fi fost altceva, ala e macel; dar probabil ca atata timp cat pastrezi un echilibru intre ceea ce-ti trebuie ca sa traiesti si ceea ce faci (omori) e acceptabil de natura, probabil de asta nici animalele din jungla nu omoara decat atat cat au nevoie sa se hraneasca; o ferma de crestere si ucidere in masa a animalelor e o incalcare a acestui echilibru iar hrana provenita din ea este in consecinta doar un mijloc de potolire a foamei dar cu efecte pe care le vedem atunci cand mergem sa ne facem analizele.

Linistea

Linistea e unul din acele lucrurile simple (si gratuite) pe care ajungi sa le apreciezi doar dupa ce nu le mai ai.

Cand stateam in Bucuresti, deschisul geamului era o operatiune asemanatoare cu aceea prin care maresti volumul unui aparat de facut zgomot; daca esti intr-un spatiu de locuit relativ izolat fonic (un geam termopant decent este suficient) si deschizi geamul, auzi cum orasul are in permanenta un zgomot de fond, un bazait-harait permanent, condimentat din cand in cand cu sunet de frane bruste, sirene de ambulante, motociclete ambalate si " fiiiaaaareeeeeee cumpaaaaaa ...!"

Cu timpul am realizat ca acest zgomot de fond imi creeaza o stare permanenta de ne-liniste, de parca nu mai puteam sa ma odihnesc complet.

La tara deschizi geamul si ... nimic, liniste ... sau eventual te sincronizezi cu vreun cotcodacit sau cu vreun vecin care vorbeste cu nevasta-sa trei case mai incolo si il auzi de parca ar fi la tine-n curte.

E, de la linistea asta s-ar putea sa ti se vindece neuronii obositi de zumzetul capitalei.

Marea evadare

Dupa aproape 4 luni parca tot nu-mi vine sa cred !

Am lasat in urma marele oras si ne-am mutat inapoi in zona oraselului in care ne-am nascut si-am copilarit.

Pe scurt: ea + el vin in Bucuresti, fac facultatea, apoi servici, in total vreo 15 ani; ultimii cam 3 ani, au fost cei in care am tot socotit si-am tot gandit cum sa facem sa evadam, sa ne mutam din Bucuresti.

Daca esti cat de cat o persoana rationala, o asemenea schimbare nu ai cum sa nu o rostogolesti pe toate partile si sa nu-i analizezi toate aspectele - cele previzibile.

2009 este anul in care am zis: gata cu gandirea! acum facem schimbarea.

Au urmat marea impachetare, caratul si mutatul iar la sfarsit, cateva lacrimi de bucurie pentru implinirea unui vis relativ nebunesc.

Cireasa de pe tort: de fapt am schimbat "aerul" de capitala, cu aerul de tara - ma rog, relativ tara, satul fiind foarte aproape de oras.